Azi este marti, 12 octombrie 2010, o zi absolut superba. Sunt peste 20 de grade, cerul este foarte senin. Am vorbit de ieri cu Roxana, de cand a inceput sa se incalzeasca in Bucuresti, sa ne intalnim astazi. Azi ori niciodata, fiindca nu o sa tina prea mult, de miercuri am inteles ca vor incepe sa scada temperaturile.

 

Am gatit ceva de dimineata, ma rog, dupa ora 11, cand m-am trezit. Tortul cu biscuiti a fost gata de aseara, am indulcit azi pe toata lumea. L-am servit pe bunicul tau care a venit si ieri si azi la noi sa ne ajute la niste reparatii si am trimis si acasa, bunicei si matusilor tale. Pe la ora 15 am luat un taxi si am plecat sa ma vad cu Roxana in parcul Herastrau, preferatul nostru. A fost foarte placut. Am baut cate un fresh de portocale, ne-am plimbat, am stat de vorba, am facut in jur de 100 de poze. Fotografiile sunt o alta pasiune de a mea. Sunt recunoscuta pentru asta. Pe unde merg iau aparatul cu mine. Eu trebuie sa imortalizez fiecare moment important sau mai putin important.

Am plecat la plimbare desi toata lumea imi zicea sa stau potolita. Cica sa ma plimb prin curte. Nu aveam stare, bineinteles. Eu trebuie sa ies in lume, nu pot sta prea multe zile in casa, sau...ma rog, sa nu ies pe poarta. Oricum nu am ramas singura nici o clipa. Am fost langa taximetrist, apoi langa Roxana, apoi langa alt taximetrist. I-am spus Roxanei ca-si asuma o mare raspundere iesind cu o femeie careia i se poate declansa travaliul in orice clipa. Radea, dar nu era rasul ei...

Bine am facut ca am plecat. Mi-a facut bine miscarea, mai ales dupa ce am patit azi noapte. Cand sa ma ridic din pat sa merg la toaleta...soc! Coloana mea era intepenita. Atarna foarte greu bebelusul meu. Da, mami, te-ai facut baiat mare si cantaresti destul de mult. Dar totul pleaca de la problema mea de sanatate pe care o am de cativa ani buni: discopatie lombara acuta. M-a luat tati sub aripa lui si m-a condus. Nu puteam sta in doua picioare. Mi-a facut masaj, apoi mi-a pus un plasture special pentru dureri de spate, pe care mi l-a trimis Lumi din Italia, ceva destul de ciudat, cu niste pietre invelite in hartie, care au inceput sa-mi incalzeasca foarte puternic spatele de cum l-am lipit. M-am simtit mai bine dupa aceea. L-am tinut 8 ore, ca asa e indicat, si dupa atata timp el tot ardea.

  

Acum, cand scriu, am impresia ca vei iesi prin burtica in secunda urmatoare. Te impingi atat de puternic cu piciorusele in uter! Ma doare de vad stele verzi. Ma gandesc ca ceva asemanator a simtit si Buna, soacra mea, cand era insarcinata cu Silviu. Cand s-a dat jos din pat dupa nastere, a verificat daca mai are junghiul care o chinuise toata sarcina. Si...nu mai era. A putut rasufla usurata. Asa mi-a spus si Dana, cumnatica mea, ca a perceput nasterea ca pe o eliberare. Ca i-a fost foarte greu in ultima luna. Eu am momente si momente. Cand nici nu simt ca sunt insarcinata, pur si simplu nu simt nimic nelalocul lui, nu simt ca am burta mai mare decat in mod normal, cand am impresia ca duc dupa mine pietre de moara, burta toata se contracta, si e atat de tareeee si sub presiune ca e gata sa explodeze...