Saptamana asta nu am avut timp de scris, la propriu. Am revazut Parisul,
dupa 6 ani. Numai ca de data asta contextul a fost cu totul altul. E saptamana
care inlocuieste celebra luna de miere si in care ar fi trebuit sa se intampe
minunea pe care deja o port cu mine. Lucrurile nu ne ies insa intotdeauna asa
cum le programam si cred ca tocami asta e farmecul. Si... apropo de minuni, am incercat
sa identificam si eu si Dragos momentul cand s-a intamplat. Si am ajuns la
concluzia ca, probabil pe 4 iunie, in dimineata de dupa nunta Imi trece prin fata
ochilor decorul sofisticat al camerei de la Traian... alb, bleu, auriu, intr-o imbinare
perfecta si undeva, departe, zgomotele orasului inca adormit intr-o duminica
dimineata. Coincidenta face ca la Paris avem o camera tot in nuante de bleu.
Mult mai mica si mai putin sofisticata insa. Asta e prea putin important.
Suntem doar noi... 3... si Parisul. Am batut strazile in fiecare zi si ma bucur
ca inca nu imi este rau. Inevitabil, compar senzatiile pe care le am cu cele pe
care le-am avut la prima sarcina. Nimic in neregula deocamdata. Doar senzatia
enervanta de tensiune a sanilor si impresia ca in curand va trebui sa imi
comand sutiene cu dimensiuni speciale (impresie falsa, de altfel...).
Nu imi mai place cafeaua. De niciun fel. Eu, care nu ma puteam trezi de-a
binelea pana nu imi savuram licoarea dulce-amaruie, nu mai suport nici macar
mirosul de cafea. Mda... incepe distractia, cum s-ar spune. Senzatia s-a
instalat intr-una din diminetile pariziene. Cu o zi inainte refuzam sa ma ridic
din pat pana nu-mi muiam buzele in aroma care invaluise camera de cateva
minute. Acum simt ca un singur strop de cafea mi-ar provoca o senzatie de voma
cumplita. Dragos se amuza. Si asa era suparat ca in concediu face tot el
cafeaua. Poftim... de acum inainte nu va ma trebui sa faca decat pentru el. Eu
nu o mai suport. Of, Doamne... Acelasi lucru s-a intamplat si cand o aveam pe
Elisa in burtica. In curand va trebui probabil sa imi fac provizii de biscuiti
sarati. E ciudat... nu stiu daca e din cauza ca au trecut prea multi ani sau
pentru ca asa trebuie paur si simplu sa se intample lucrurile, dar parca s-ar
petrece totul pentru prima data. Desi unele lucuri le stiu, ma astept sa se intample,
atunci cand le traiesc o fac ca si cum sunt cu totul noi. Si asta imi place.
Asadar, bebe a vazut Parisul. Cu siguranta nu-si va aminti despre asta,
dar, nu stiu de ce, am eu convingerea ca saptamana asta va insemna ceva in
destinul sau. Asa cum, de altfel, inseamna tot ceea ce ni se intampla.
