A mai trecut inca o saptamana, 8 in total. Incerc sa nu le numar pentru ca
uneori ma sperie numaratoarea asta. Apoi o fac involuntar, pentru ca incerc sa
ma agat de ideea ca dupa primele trei
luni starile mele fizice vor reveni la normal. Momentan, corpul imi scapa de
sub controlul pe care il aveam inainte. Mi-e somn mereu, ma trezesc greu
dimineata, incepe sa imi fie foame la ore la care inainte nu imi era si senzatia
de greata inca ma copleseste. Totusi zilele astea am mers cu liftul fara sa fie
nevoie sa imi acopar nasul cu batista si azi am baut cateva guri de cafea cu
lapte. Am constatat ca daca mananc foarte bine cand ma trezesc, imi este mai putin
rau. E destul de stresanta toata schimbarea asta de program, dar ma bucur ca
sunt in vacanta si nu e nevoie sa combin aceste noi „tabieturi” cu ore de
serviciu. Sper doar ca pana in septembrie, cand incepe scoala, sa revin la
normal...
Vineri am fost la medicul de familie. M-a lamurit ce e cu analizele. Inca
nu sunt convinsa de utilitatea absoluta a testului TORCH, dar l-am facut,
pentru orice eventualitate. Totusi meditez inca la dublu si triplu test, asupra
carora nici doamna doctor nu m-a convins. Adica, in fond si la urma urmei,
aceste teste nu fac decat sa te puna in dilema morala dureroasa de a alege tu insuti
daca sa curmi sau nu viata unei fiinte pentru faptul ca e posibil sa sufere de
o boala grava. Poate ca judec gresit lucrurile, insa ma framanta tare mult
situatia asta. Ceva din toata ecuatia asta medicala mie imi scapa. Poate ca ma
voi lamuri intre timp, dupa ce mai citesc despre aceste lucruri...
Deocamdata ma delectez cu altfel de lecturi... Am terminat in sfarsit
Umbra vantului. N-as putea spune ca e o carte care mi-a marcat existenta, insa
mi-au placut mult aceste ultime pagini. Atatea destine prinse intr-un fel de
plan secret al destinului insusi... Fiecare lucru din roman isi gaseste in
final sensul... La fel cum in viata gasim sensurile intotdeauna mai tarziu, cand
nu ne mai intrebam asupra lor. Imi amintesc de primele zile dupa ce am aflat de
sarcina... Deruta aceea fara justificare, teama ca lucrurile se vor da peste cap.
Uite ca incetul cu incetul lucrurile incep sa se aseze. Lacrimile de azi, de la
finalul cartii mi-au amintit cum sunt eu de fapt. Mi-am dus instinctiv mana la
burtica, asa cum fac de cateva zile incoace si mi-am repetat in minte fraza
care m-a coplesit... „o carte e o oglinda si nu putem gasi in ea decat ce avem inlauntrul
nostru”. Oare puiului meu ii vor placea cartile?
