A mai trecut o saptamana. A zburat atat de repede si cu totul altfel decat
cele de pana acum. Nu mi-a mai fost rau decat extrem de rar. Nu stiu inca daca
meritul e al aerului de munte si al faptului ca am facut zilnic miscare sau al
faptului ca nu am avut timp sa ma gandesc la starile mele legate de sarcina.
Tabara cu copiii la Busteni a fost reusita. Poate nu chiar ca si cele din anii
trecuti, insa a fost frumos. Cand am plecat aveam oarecum emotii legate de
sarcina. Ele s-au risipit insa in cateva clipe, de cum am vazut Bucegii.
Muntele isi exercita de fiecare data un fel de magie asupra mea. Si se pare ca
bebe a fost si el incantat. As fi vrut atat de mult sa urcam pana la Babe pe
traseul marcat, insa era prea lung, de vreo 5 – 6 ore, cu portiuni dificile.
Mama s-a opus categoric, desi stiu ca ea a urcat si a coborat acest traseu cu
mine in burtica, in luna a patra. E drept ca ea facuse sport de performanta si
avea cu vreo 10 ani mai putin... Dar candva vom urca pana la Babe pe jos... Deocamdata
m-am multumit cu un drum nespectaculos cu telecabina si cu traseul de o ora si
jumatate pana la crucea de pe Vf. Caraiman. Nu mi-a fost rau absolut deloc. E o
senzatie fara termen de comparatie sa te afli pe varful muntelui si sa ai lumea
la picioarele tale. Esti doar tu si cerul... fara limite. Si de data asta
sentimentul a fost mult mai intens pentru ca stiam ca cineva in interiorul meu
se bucura de ceea ce simt... altcineva decat mine.
Drumul inapoi a fost insa obositor. 10 ore cu trenul, noaptea. Am ajuns
ieri dimineata, franta. Am dormit toata ziua si abia abia am reusit sa
recuperez putin din orele de somn pierdute. Totul revine incet la normal. Imi
era dor de Dragos, de mica noastra rutina cu care am inceput sa ma obisnuiesc
de cand sunt insarcinata. Partea proasta e
ca mi-au revenit senzatia de voma si nevoia de a dormi mult mult...
